|
Despre CMR
Legaturi
|
|
Proces Verbal al sedintei Consiliului National al CMR din data de 10 - 04- 2009 |
|
28.05.2009 |
PROCES VERBAL al Sedintei Consiliului National al Colegiului Medicilor din România din data de 10.04.2009
dl.vicepresedinte dr. Borcean : Buna dimineata! Avem cvorum la acest moment si pentru început dau cuvântul domnului vicepresedinte dr. Cârstea .
dl. vicepresedinte dr. Cârstea : La Adunarea Generala am spus ca vom analiza în consiliu modificarile care apar în plus la Coca si sa luam decizia daca vom contesta respectivele articole, bineînteles, cu respectarea prpocedurii, mai întâi vom înstiinta ministerul despre pozitia noastra de neconsultare fata de unele articole, respectiv art. 1,5, 14, 18, 35, 64, 69, 70, 79, 95, 96, 98, 100, 128 din Contractul-Cadru , iar pentru forma aparuta în 27.03.2009 nu am fost consultati deloc. Vom face un material pe care îl vom supune dezbaterii si aprobarii consiliului si apoi îl vom înainta la Ministerul Sanatatii.
Conditia principala este sa fie argumentata pozitia noastra. De asemenea vom discuta si cu privire la OG nr.32/2009 care modifica Legea nr.263/2004 privind asigurarea continuitatii asistentei medicale primare prin centrele de permanenta, care trece de la participarea optionala a medicilor de familie la aceste centre, la obligativitatea participarii medicilor de familie. Centrele de Permanenta nu mai fac parte din Contractul Cadru , pentru ele se încheie un contract special. Observatiile noastre la minister au fost în legatura cu ineficienta dovedita a acestor centre de permanenta , si ieri ne-am întâlnit la minister cu directorul Scolii Nationale de Sanatate Publica si Management Sanitar dl.prof. dr. Cristian Vladescu si el este de acord cu noi. Noi am propus sa se ia în considerare alternativa pentru asigurarea asistentei medicale permanente , de a plati unui medic de familie 2 consultatii la domiciliu pe zi, la valoarea de 50 RON, fata de 350 RON cat costa o deplasare cu ambulanta. Dar din pacate acum se discuta din nou de aceste centre de permanenta. Am motivat la acel moment ca nu sunt spatii, în mediul rural acolo unde s-au organizat aceste centre este greu de ajuns, iar în mediul urban pacientii vor apela tot la ambulanta, deci nu se justifica aceste centre de permanenta. De asemenea într-un astfel de centru trebuie paza, deci iata o cheltuiala în plus.Ce am sustinut cu argumente ramâne valabil, centrele de permanenta nu se justifica din punct de vedere al eficientei si costurilor. Al treilea subiect pe care vreau sa îl discutam este despre solicitarile primite de unii colegi ai nostri, de la politie de a comunica liste cu bolnavi psihic. Ii rog pe medicii de familie, si pe dvs. sa transmiteti în teritoriu, unde au existat asmenea solicitari sa ni le transmiteti pentru a le trimite la Ministerul Internelor. Am discutat cu cei de la MAI si au spus ca politia a solicitat de la centrele de specialitate, dar daca sunt medici de familie carora li s-a solicitat acest lucru ii rog sa ne semnaleze.
Repr. Bihor : noi am primit email de la DSP pentru a comunica aceste liste.
Repr. Calarasi : MAI a încheiat un protocol cu MS, în acest sens a aparut un ordin acum 2 ani si DSP în baza acelui ordin ne-a cerut o evidenta a acestor pacienti cu afectiuni psihice.
dl. vicepresedinte dr. Cârstea: acum s-a cerut altceva, ceea ce s-a cerut atunci era cu referirle la afectiunile care sunt incompatibile cu calitatea de conducator auto.
Repr. Prahova : DSP a cerut lista cu bolnavii psihic la fiecare medic de familie.
dl.avocat Fatu :în sedinta consiliului trecut s-a spus ca politia a cerut medicilor de familie aceste liste.
dl. vicepresedinte dr. Cârstea: sa nu facem confuzie: una este protocolul încheiat între MAI si MSP si alta este ceea ce vorbim acum. Privind Centrele de Permanenta, avem votul dvs. privind sustinerile discutate aici, la Normele Coca 2009 nu am fost consultati, vom urma calea legala si vom indica întâi articolele pentru care nu am fost consultati deloc. Pentru Ambulatoriu de Specialitate prevederile art. 47 din Coca au fost gresit interpretate de casele de asigurari si vom cere CNAS sa corecteze aceasta inerpretare pentru a da posibilitate medicilor cu norma întreaga în spital sa faca jumatate de norma în ambulatoriu. Daca sunteti de acord cu mandatarea BEX pentru a face demersurile privind : identificarea articolelor din Coca pentru care nu am fost consultati, urmarea procedurii legale privind neconsultarea noastra la Normele Coca si pentru sustinerea celor discutate privind Centrele de Permanenta. De asemenea insist în a anunta în teritoriu daca sunt solicitari de la politie privind comunicarea listelor cu pacientii cu afectiuni psihice sa ne comunicati de îndata aceste adrese.
- unanimitate.
În legatura cu dorinta de a deveni negociatori ai Coca, stiu ca este normal ca oprganizatia profesionala sa fioe negociator al Coca, dar din pacate sunt organizatii care actioneaza separat . Eu am crezut mereu ca forta argumentului trebuie sa prevaleze, dar din pacate argumentul fortei a avut putere. Am cerut ca valoarea punctului pe trimestrul IV sa aiba aceeasi valoare ca pe trimestrul II si III si în Coca, a aparut o noua forma, de fapt sensul este ca nu poate fi mai mare decât valoarea pe trimestrul II si III.
dl.Secretar General dr. V. Radulescu : un alt punct pe ord. de zi este o nota de la Departamentul Profesional privind înfiintarea Comisiei de Expertiza Medicala a Capacitatii de Munca. In sedinta Consiliului din luna aprilie 2008 s-a stabilit sa faca parte 3 membrii din Comisia de specialitate Medicina Interna a CN al CMR. Ulterior au revenit cu alte argumente , cu o noua componenta si cu solicitarea de a fi înfiintata o comisie de sine statatoare , fiind o specialitate cuprinsa în Nomenclatorul de Specialitati aprobat prin ordin MS. Daca sunteti de acord cu înfiintarea acestei comisii cu urmatoarea componenta : dr.VALENTIN NASTASE, dr.LACRAMIOARA DOINA TUIDORACHE, dr.IOANA SOARE, dr.DOINA NEAMTU, dr.ANTOANETA GAVRIL, dr.MARIANA FLOREA, dr.RALUCA PAUN, dr.AIDA MARA NEDELCUT, dr.SIMONA LUCIA BUNESCU.
- unanimitate
dl.vicepresedinte dr. Borcean: am sa va prezint un material care sper sa va dea de gândit :
ETICA MEDICALA VERSUS MORALITATE POLITICA IN SEC.XXI.
Acest material nu doreste sa faca o revolutie in sistem; este dedicat colegilor carora le sugereaza o abordare logica a unei probleme de zi cu zi de care depinde existenta lor, o abordare inedita.Este dedicat oamenilor politici, celor care reglementeaza si administreaza sistemul.
Autorul tine sa faca legatura între evolutia istorica si întâmplarile actuale, pentru a prezenta tuturor participantilor dificultatile existente, dar si initierea unei reforme durabile.
Prefata
Conform principiilor de baza ale practicii medicale stabilite înca de aproximativ doua mii cinci sute de ani în „Corpus Hippokratikum” si în „Juramântul lui Hippokrates”, datoria suprema a medicului este sa mentina pacientii în viata si sa le aline suferinta, sa nu le faca rau, sa nu recurga în cazul Nimanui la mijloace letale – nici macar când i se cere acest lucru – si, mai presus de toate, sa treaca sub tacere si sa pastreze secret tot ce vede si ce aude în timpul sau chiar în afara tratamentului si în relatiile sociale pe care acesta le are cu pacientul.
Aceste principii se regasesc si în Codul de Etica al medicilor romani, si in „Declaratia de la Geneva” din 1948 a Asociatiei Medicale Mondiale – varianta moderna a „Juramântului lui Hippokrates”.Din cauza relatiilor neobisnuite de încredere dintre pacient si medic, chiar si legislatia romana, a hotarât ca profesia de medic nu este o meserie; ea este prin natura sa o profesie liberala.
Aceasta implica fara îndoiala, ca totii medicii, prin natura practicarii meseriei lor, se încadreaza în categoria profesionistilor liberali, asadar nu numai cei privati, independenti din punct de vedere economic, ci si cei care lucreaza ca salariati. Cu acesta constatare, legiuitorul, în mod sigur nu a intentionat sa le faca un serviciu medicilor, ci prin aceasta a constientizat sustinerea intereselor vitale ale pacientilor în adevaratul sens al cuvântului.
Libertatea medicului este nevoia absoluta de o decizie libera a constiintei, neinfluentata din exterior de alte domenii, ea este libertate în sensul libertatii pentru pacienti, ea este o dispozitie de aparare pentru pacienti.
Libertatea exercitarii profesiei medicale va fi astfel esential stabilita si limitata de nevoile de tratament ale fiecarui pacient în parte, de necesitatile, grijile, lipsurile si dorintele sale. În plus, conditiile exercitarii profesiei medicale sunt reglementate prin hotarâri legale. Interventia în cazul altei persoane se bazeaza pe dispozitiile din Codul Penal referitoare la leziunile corporale; interventia este permisa numai dupa ce i s-a dat pacientului explicatia corespunzatoare si dupa ce acesta si-a dat acordul. Raspunderea asumata pentru pacient este asadar un criteriu inevitabil în cazul profesiilor liberale.
Prin nerecunoasterea sau suprimarea acestor principii de baza, legiuitorul a încercat, sa reduca cheltuielile aflate în crestere din cauza unei pretinse „explozii a costurilor”.
A fost trecut cu vederea faptul ca totalitatea performantelor în medicina nu au fost schimbate numai din punct de vedere cantitativ, ci au fost în special îmbunatatite si modificate din punct de vedere calitativ, prin intermediul dezvoltarii stiintei si tehnicii, prin extinderea serviciilor de salvare si a terapiei intensive. Aceasta a facut posibila prevenirea frecventa a decesului prematur, de multe ori cu pretul urmarii unui tratament permanent.
De 30 de ani, speranta de viata în Romania a crescut cu 3 pâna la 4 ani pe deceniu. La o scadere simultana a natalitatii, va creste implicit numarul persoanelor de peste 60 de ani de astazi, de la aproximativ 1/4 la 1/3 din populatie în anul 2040. Coeficientul de îmbatrânire, care indica relatia dintre persoanele mai în vârsta si populatia cu o vârsta apta de munca, se va dubla de la 35% la aproximativ 71%.
Pronosticul unei pretinse explozii a costurilor, constant repetat înca de pe la sfarsitul anilor ’90, care ar fi trebuit sa duca pâna în anul 2007 la scurgerea întregului produs intern brut în sistemul de sanatate publica, s-a dovedit de mult a fi fals, ca multe altele. De fapt, partea cheltuielilor pentru asigurarile medicale obligatorii din produsul intern brut a crescut doar de la 3% în anul 2000 la numai peste 4% în anul 2008.
Chiar si argumentul clasic întotdeauna folosit de politica, conform caruia cheltuielile salariale pentru mentinerea capacitatii de competitie a economiei romane, trebuie sa scada prin limitarea contributiei asigurarilor medicale, s-a dovedit a fi o himera. Peste jumatate din costurile salariale sunt costuri stabilite complet voluntar si de comun acord de angajatori si sindicate, pe când costurile salariale obligatorii reprezinta mai putin de 50%. În ceea ce priveste costurile totale de munca, partea angajatorului din asigurarile medicale obligatorii se ridica la numai aprox. 6%.
Politica tine în continuare sub tacere faptul ca pâna în urma cu cativa ani prin masuri legislative asupra bugetului, s-au retras din sistem sume apreciabile de bani care la vremea respectiva au constituit doar arguente politice in lupta electorala.
Afirmatia invocata constant in mediul politic, precum ca practicarea profesiei de medic în regim de profesie liberala si-a pierdut din atractivitate, deoarece se prefera desfasurarea activitatii în cadrul unui raport de angajare, poate fi de asemenea contestata cu ajutorul cifrelor.
Încrederea ridicata a populatiei din Romania în randamentul corpului profesional, marea apreciere a alegerii libere a medicului de catre pacient si un raport esential de încredere între pacient si medic, pentru un tratament eficient, dovedesc, în mod evident faptul ca idependenta profesionala deranjeaza si este un factor perturbator. Din aceasta cauza si nu numai, se încearca probabil, în discutiile publice, crearea unei atmosfere nu neaparat favorabile, prin intermediul unor discutii neprincipiale si promovarea unei atmosfere de neîncredere si de ostlitate chiar.
Chiar si firava autonomie experimentata initial in cadrul legii asigurarilor de sanatate prin contractarea directa intre Casa de asigurari si organizatia autonoma profesionala –Colegiul Medicilor din Romania, printre altele, pentru aceasta functie creeat, a esuat in scurta vreme sub pretextul „profesionalizarii”.Autonomia a trebuit sa fie transformata intr-o autonomie controlata de stat.
Pentru sistemul de sanatate înteles pâna acum ca social, au fost introdusi, în dezbaterea publica, termenii de „economie medicala” sau chiar „industrie medicala”. Pacientul a devenit beneficiar iar medicul furnizor de servicii. În spital, activitatile medicale trebuie, în curând, organizate ca si în industrie. În acest fel, medicina devine medicina pe banda rulanta.
Pacientul nu mai este atunci tratat, ci prelucrat medical; el devine o entitate în lantul crearii de valori din industria medicala. La tratarea pacientului trebuie sa fie luat în considerare si raportul dintre costuri si profit, de exemplu ca si în cazul repararii unui autoturism defect. În cazul unei disproportii între costurile reparatiei si durata de timp pentru care clientul beneficiaza de aceasta reparatie, ramâne totusi o întrebare fara raspuns. Oricum, în nici un caz, scopul unei politici medicale rationale nu poate fi promovarea conceptului de „deces prematur tolerat de societate”.
Medicilor dirijati le corespund pacientii dirijati. În interesul libertatii de decizie, a individualitatii fiecarei persoane si a nevoilor foarte diferite ale pacientilor, luând în considerare boala, suferinta si decesul, trebuie ca, în sfârsit, toate fortele reunite ale pluralismului si ale optiunilor fiecarui individ, sa actioneze în societatea noastra nu numai în vederea mentinerii, ci si în vederea întaririi libertatii profesionale si a profesiilor liberale.
În mijlocul eforturilor trebuie sa se afle întotdeauna individul; chiar prin adunarea unui numar mai mare de indivizi rezulta o majoritate, o diversitate, oricum niciodata o masa, un colectiv sau colectivism.
Scopul profesiei medicale si a asociatiilor din interirul ei trebuie sa fie reprezentat de lupta împotriva modernizarilor care doresc sa combata boala prin stocarea tuturor datelor personale ale cetatenilor în computere si sa contribuie astfel la însanatosirea lor. Prejudiciile fizice si psihice rezultate dintr-o astfel de publicitate a tuturor aspectelor legate de intimitatea fizica si psihica, care nu pot fi descrise decât ca forme de lezare a individualitatii, sunt greu de imaginat.
Legiuitorul ar trebui, macar de acum încolo, sa se limiteze la stabilirea conditiilor generale, si nu sa încerce sa faca abuz de politica medicala ca politica de forta, pentru a promova aparentele care ne fac sa credem ca doar politica ar putea garanta siguranta si protectia individului.
Sistemul de asigurari medicale obligatorii ca labirint al blocajelor
Erich Weede, specialist în stiinte politice originar din Bonn, a caracterizat falimentul unei întreprinderi ca un mecanism de corectare a erorilor. Falimentul ar împiedica astfel continuarea producerii unor lucruri pe care de fapt nimeni nu le mai doreste. Din aceasta perspectiva, sistemul asigurarilor medicale din Romania, în conditii de criza financiara continua si presiune permanenta „pentru a aduce mai multi bani în sistem”, apare ca o invitatie deschisa la corectarea erorilor.Aceasta sugereaza falimentul.Dar sistemul produce in continuare neobosit, pe alocuri chiar entuziast.
De ce se întâmpla acest lucru? Cei implicati sunt cu totii ghidati de mai multe decenii de indicatii care suna promitator într-un presupus paradis medical pamântean. Acestia au promovat în mod continuu protectia sociala sub toate formele ei. Acum, la final, lucrurile se afla nu într-un context medical înfloritor, ci mai degraba într-o mlastina politica, pe drumuri birocratice încurcate si – mai cu seama perfid – într-un labirint de blocaje alternative.
Sub pretextul ca nimeni nu ar avea voie sa se piarda, sa fie dat la o parte sau uitat de-a lungul drmului, asa-zisii protectori sociali au reusit sa impresioneze pe toata lumea, pentru a se apropia cât mai mult de public si de cei implicati. Dar aceasta obligatie social politica de a ademeni publicul, s-a transformat într-o harababura a constrângerilor. Prin urmare, în zilele noastre s-au încurcat toti reciproc si s-au împotmolit în sistemul de reguli de solutionare a reformelor.
Despre ce este vorba? Acelasi cetatean matur, caruia, pe de-o parte, statul îi permite sa îsi aleaga singur guvernul, nu este, pe de alta parte, la fel de stapân pe propriul sau corp. Sanatatea si îngrijirea sa sunt colectivizate si socializate prin obligatia de asigurare. Felul, proportia si durata terapiilor sale sunt stabilite nu de cetatean, nici de medicul sau, ci de comitete anonime – facând abstractie de cazuri concrete – de la distanta.
Pacientul nu are nici o alta optiune. Contributia sa la casa de asigurari sociale nu se materializeaza niciodata strict pentru persoana sa. În plus, patronii beneficieaza de fructul vredniciei sau economiei lor si îi ghideaza mai departe pe cetateni spre autoritatile medicale competente Medicii in contract cu casele de asigurari, care doresc sa iasa din tipar pentru a se ocupa cu medicina, în loc sa se ocupe de administratie, vor regresa pâna la prabusirea lor individuala. Cel care reuseste sa multumeasca pacientii prin performantele sale rapeste automat oferta de munca a colegilor sai sau a altor institutii de profil. Politica de interventie macroeconomica în egalitatea globala dintre institutiile sistemului medical, se ghideaza dupa dictonul „Divide et impera”.
Chiar si suveranii însisi abia daca mai sunt suverani. Chiar si ei sunt prinsi, împiedicati, blocati în dezavantajul tuturor, de limitele si erorile labirintului de norme constant înnoite. Un partid împotriva altuia, un stat împotriva altuia, asociatia împotriva statului, statul împotriva partidului, partidul împotriva administratiei, administratia împotriva functionarului, functionarul împotriva sistemului, sistemul împotriva pacientului. Fiecare este împotriva fiecaruia, toti sunt împotriva tuturor.
Despre ce era vorba la început? De acord – despre sanatate. Pentru toti. Noi am uitat complet de acest lucru. Cine doreste sa faca fericit colectivul prin organizare, acela le este cel mai putin de folos saracilor. Acesta lectie de istorie a omenirii trebuie sa fie acum învatata de asigurarile medicale obligatorii.
Drumul spre victimele bugetului
Istorie:
„Noi Wilhelm, din gratia lui Dumnezeu, împarat al Germaniei si rege al Prusiei, decretam în numele imperiului, prin consimtamântul consiliului federal si al parlamentului, dupa cum urmeaza:”
Asa începe prima parte a legii asigurarilor medicale din 15 iunie 1883, iar primul paragraf poarta frumos antetul: „A. Obligatia de asigurare”. Atunci s-a nascut Asigurarea Medicala Obligatorie, (GKV = Gesetzliche Krankenversicherung = Asigurarea Medicala Obligatorie), la care astazi aproximativ 90% din populatia Germaniei sunt membri coercitivi. Initial, în anul 1900, circa 40% din populatie erau membri coercitivi, aceasta asigurare fiind gândita numai pentru „noua” patura de atunci a muncitorimii industriale, care trebuia sa fie asigurata împotriva bolilor care îi puteau periclita existenta.
Bismarck, caruia i se atribuie dreptul asupra acestei legi, nu a facut nici o referire la aceasta în lucrarea sa autobiografica „Gânduri si amintiri”, publicata în anul 1893. Poate ca abia dupa 10 ani de la introducerea legii, si-a dat seama de importanta acesteia.
Referitor la aceasta idee, nu este lipsita de picanterie parerea exprimata de Ernst Schweininger, medicul personal al lui Bismarck, în cartea sa „Der Arzt” („Medicul”) publicata în 1906 (p. 108): „Tot aud aici cuvântul societate; cine este societatea aceasta? Pentru mine este o masa de indivizi adunati la un loc si, drept urmare, transformati, o multime în care individul se stinge; el dispare complet, nemaiputând fi regasit. Pentru medic exista doar indivizi, de fapt doar individul: pacientul; dar niciodata numarul mare de indivizi, care adunati la un loc sa devina o alta fiinta. Aceasta fiinta pentru mine ca medic este un nimeni! Nu îmi pasa deloc de ea...”
În 13 septembrie 1900 a fost deja fondata „Asociatia Defensiva a Medicilor Germani pentru Apararea Intereselor lor Profesionale”, pe scurt „Asociatia din Leipzig”. S-au pus astfel în evidenta posibilitati de protectie? Prof. Bergdolt indica faptul ca, prin legislatia lui Bismarck, competitia medicala s-a obtinut prin efort fortat. „Medicii au încercat cu disperare prin toate trucurile posibile sa obtina o aprobare de limitare a costurilor din partea caselor de asigurari, pentru a se detasa reciproc, învingând adversarul.”
Iar Bergdolt îl citeaza pe August Bebel, presedintele fractiunilor parlamentare ale partidului social-democrat, care în anul 1891 a lansat acuzatia ca medicii aflati în competitie pentru un contract cu casele de asigurari, sfideaza competitia prin mijloace financiare, punându-si colegii într-o situatie nedemna. Bebel: „Drept urmare, avem cazuri aici în Berlin, în care se retine o indemnizatie la o singura consultatie a medicului, care chiar si pentru un muncitor necalificat este prea joasa. Ea se ridica adesea la o valoare foarte mica.” Atunci ca si acum, în Germania si în România, era interzisa prin codul deotologic concurenta ilegala prin practicarea de tarife mai mici decat cele ale pietei.
În 1906 s-a încheiat un contract colectiv pentru medicii de vas, în anul 1907 un contract colectiv cu casele comerciale centralizate de asistenta sociala, iar în 1909 cu „Asociatia Societatilor Germane de Asigurare pe Viata”. În mod evident a fost nevoie de toate acestea. pentru ca si medicul are nevoie de protectie, din moment ce numai el este cel care poate trata pacientul. Ei se completeaza unul pe celalalt: daca medicul nu este protejat, bolnavul va avea de suferit.
În ciuda câtorva contracte si în ciuda unei mici parti de populatie asigurata (în cazul conditiilor actuale), casele de asigurari sociale au ocupat o pozitie extrem de influenta vizavi de medici. Acestea au încheiat contracte individuale cu medicii ce depindeau de ele, putând astfel sa puna conditii. Participarea medicilor la stabilirea onorariului a trebuit stopata. Din comportamentul caselor de asigurari sociale a reiesit înca de la început ca se urmareste egalitatea în interiorul corpului medical.
În octombrie 1913 medicii au hotarât începerea grevei generale împotriva exercitarii puterii unilaterale a caselor de asigurari. Guvernul a intervenit pentru înlaturarea acestei greve. Au fost stabilite primele dispozitii ale unei autonomii multiple. Casele de asigurari sociale au platit diferentiat medicii din cadrul lor, o parte prin rambursari globale si o parte prin rambursari în functie de performantele individuale. Întreaga dezbatere referitoare la factorii care motiveaza performanta medicala, la normele ce ar fi mai usor de aplicat si la principiul care ar duce la extinderea, respectiv la reducerea performantei, a avut loc înca dinaintea primului razboi mondial.
În anul 1928 asociatia de la Leipzig careia i s-a schimbat denumirea în Asociatia Hartmann dupa moartea lui Hermann Hartmann, a impus Regulamentul General German pentru Stabilirea Taxelor. În 1932 a intrat în vigoare un contract cu cele mai importante case de asigurari sociale. Sub amprenta crizei economice mondiale si a decretelor speciale în situatii critice ale lui Brüning, Asociatia Harmann a devenit un partener public legal al caselor de asigurari sociale. Au fost înfiintate asociatii regionale ale medicilor în contract cu casele de asigurari medicale.
Prin dispozitia din 2 august 1933, asociatiile regionale ale medicilor în contract cu casele de asigurari medicale au fost iarasi interzise de catre nazisti. În locul acestora a fost înfiintata o singura asociatie a medicilor în contract cu casele de asigurari medicale. Asociatiile medicilor în contract cu casele de asigurari au devenit extrem de rapid un instrument al statului. Aceasta dispozitie a transformat autodeterminarea medicilor într-un organ executiv la nivel de stat, care reprezinta asociatiile medicilor în contract cu casele de asigurari de astazi. Paragraful 1, aliniatul 3: „Asociatia medicilor în contract cu casele de asigurari medicale din Germania este subordonata ministrului muncii, atâta timp cât nu exista sau nu se justifica un alt for propriu de control.”, exista si astazi reformulat.
Exploatarea moralitatii medicale
Etica medicala nu este etica medicala „în sine”. Ea rezulta din cererea de tratament a pacientului. Medicul care nu îsi respecta si nu îsi „iubeste” pacientii, nu poate vindeca. Pacientul care nu îsi respecta medicul, nu poate fi vindecat.
Aceste premise ale actului medical distrug politica în mod consecvent si sistematic. Politica nu are în vedere deloc oamenii bolnavi, ci doar mentinerea influentei. .Corpul medical a tratat întotdeauna pacientii luând în considerare principiile de etica, atât în spitale, cât si în cabinetele medicale. Reprezentantii politici au recunoscut într-adevar, cum îsi pot extinde si consolida dreptul la putere si care e modalitatea în care se conduce în ziua de astazi: prin îngrijire cu devotament. Promisiunea de îngrijire cu devotament nu poate fi respectata pentru ca promite ceva ce trebuie respectat de ceilalti – o pacaleala clasica.
Bismarck dorea sa se foloseasca de aceasta „îngrijire” în rândul muncitorilor industriali fara scoala, prin case de asigurari ale veniturilor, în caz de accident si prin casele de asigurari medicale, pentru a nu da apa la moara socialistilor, în special a celor din Partidul Social-Democrat: chiar si aici este clar motivul mentinerii puterii. Bismarck înca nu s-a gândit la îngrijirea întregii populatii. Posibilitatea si necesitatea dobândirii si mentinerii puterii, prin îngrijire, au fost facute cunoscute, pentru prima data, odata cu national-socialismul.
Din anii ’70, paradigma politica a îngrijirii universale a fost sistematic transformata. Aceasta paradigma sta la baza cladirii puterii politice a partidelor populare. Astfel traiesc si administratiile exagerate. Interesul pentru putere domina între timp totul; este înfiintata o clasa politica, ce se agata de fiecare recompensa pentru mentinerea sistemului.
Aproape neobservat a aparut o noua categorie pentru mentinerea sistemului: complexul medical-industrial . Acesta a înlaturat mai multe grupe, de exemplu sindicatele, din rolul decisiv, sau cel putin asta urmeaza sa faca. Sindicatelor le ramâne – mila nu îsi are locul – un coltisor comod în interorul clasei de beneficiari birocratici. Complexului medical-industrial îi va reveni mai târziu mai mult.
Dilema etica
Pacientul, care atâta timp cât este sanatos nu este interesat de toate aceste întâmplari, are numaidecât urmatoarea dilema: Asadar sa creda în promisiunile politice care spun ca primeste o îngrijire medicala optimala? Poate el sa creada ca medicul îl îngrijeste exclusiv bazându-se pe cele mai bune cunostinte, pe constiinta si „lege artis”?
Medicul nu-i poate înlatura dilema. Fie îi pune un diagnostic corect si îi prescrie terapia si medicatia, cu riscul de a suferi pierderi economice, fie se adapteaza la directivele politice si îngrijeste pacientul facând apel la medicina normata de catre „comisii mixte”prin ghiduri, norme si protocoale, in speranta ca pacientul nu observa.
Singurul procedeu care poate fi sustinut de etica este lamurirea pacientului în legatura cu restrictiile cauzate de politica, punerea mai exacta a diagnosticului si indicarea unor mai bune posibilitati de terapie sau medicatie, pe care acesta trebuie sa le plateasca personal. Acest procedeu prezinta diferite rezerve. Pe de o parte, datorita sinceritatii sale, medicul îsi poate determina pacientul sa mearga la alt medic, pe de alta parte trebuie sa ia în considerare restrictiile de la casele de asigurari medicale, care doresc sa ascunda pacientilor o explicatie reala legata de fiecare pret.
Aceasta dilema etica este o piatra de temelie a principiilor politice. Casele de asigurari medicale pun medicii într-o „competitie legata de etica profesionala”. Aceasta este o competitie fara sprijin din partea caselor de asigurari. Medicii care iau parte la aceasta competitie, se distrug singuri profesional. Medicii care nu iau parte si care le explica pacientilor despre sfârsitul economic al sistemului de case de asigurari medicale, sunt defaimati .
Dar atâta timp cât medicul îsi asuma aceste riscuri si nu îi da pacientului explicatiile necesare, acesta va trece de partea adversarului. De îndata ce pacientul se considera iarasi sanatos si nu mai vine la consultatie la medic, asadar este „doar” un asigurat, trebuie sa dea crezare promisiunilor politice si tuturor „reformelor” si sa fie de parere ca totul este în avantajul sau.
Acest asigurat înca mai crede ca drepturile care i se cuvin, îi sunt respectate, si anume dreptul la autodeterminare, dreptul la confidentialitatea datelor, dreptul la obligatia medicului de a pastra secretul profesional. El nu îsi da seama de faptul ca realitatea este cu totul alta, iar medicul nu trebuie sa îi spuna acest lucru.
Un pacient care se duce fie la medicul de familie, fie la medicul specialist, la fel de încrezator ca si pâna acum, nu stie de regula nimic despre faptul ca nici diagnosticul, nici terapia nu sunt prescrise de „medicul sau de la casa de asigurari”, ci de autorii unor ghiduri si acte normative. El nu stie ca masurile în ceea ce priveste diagnosticul sunt supuse unor restrictionari „statistice” si ca cea care stabileste care medicament este cel mai bun pentru însanatosirea sa este o „comisie” oarecare, straina de el si careia nu s-a adresat.
Tehnocratia în farmacoterapie
În Romania guvernele s-au simtit obligate sa reglementeze furnizarea de medicamente pacientilor.
Este incert daca se vor face de fapt economii, deoarece nu este realizat un bilant general. Cu toate acestea, reglementarile imorale sunt obtinute prin constrângere. Acestea sunt bombardate de neologisme pseudostiintifice, false din punct de vedere profesional sau lipsite de sens ca: „inovatie aparenta”, „preparat analog” sau „substanta activa” si multe altele.
Cu ajutorul institutiilor de control conduse de stat, a institutelor pentru asigurarea calitatii si împreuna cu transformarea instantelor, pâna acum independente stiintific, în agentii dependente, s-a pregatit terenul pentru abandonarea artei medicale a terapiei individuale.
Nu pacientul se afla în centrul politicii, ci o reducere a costurilor, ca si în cazul contractelor de rabat. Pacientului i se rationalizeaza si prescrierile medicamentelor si este tras pe sfoara în legatura cu situatia reala si consecintele ei. Valorile medii justificate de instantele pe probleme sociale sunt inadecvate valorii distribuite în mod normal. Pentru a putea justifica rationalizarile, adica îngradirea unei farmacoterapii individuale, principii importante ale statisticii si ale teoriei cunoasterii sunt ignorate, astfel fiind posibila o standardizare a farmacoterapiei.
Medicii fie devin tot mai slab pregatiti, fie sunt restrictionati în libertatea terapiei. Complexitatea unei terapii este negata. Medicii sunt constrânsi sa abuzeze de cunostintele lor vis-a-vis de pacient. Consecinta este pacientul ca victima a bugetului si medicul cu sindromul burn-out, care se simte santajat. Medicul este rasplatit pentru tratarea inadecvata a bolnavului.
Cinismul încercarii de standardizare devine clar, medicii încoltiti fiind sfatuiti sa nu ia asupra lor atât de multi pacienti cu boli grave. „Încercati sa stati de-o parte!” Bugetului îi plac pacientii cu boli usoare. Aceasta degradeaza medicul, transformându-l într-o sursa de bani pentru buget.
Heteronomia si caracterul mincinos sunt trasaturile acestui sistem de prestare de asigurari. Pacientul nu este întrebat. În locul sau hotarasc casele de asigurari medicale, serviciile medicale, nenumaratele comisii si în final, politica. Acestia le ordona tot mai mult medicilor ce trebuie si ce nu trebuie sa faca. Faptul ca organizatiile de casta implementeaza aceste legi, arata decaderea valorilor independentei si a moralitatii medicale.
Evidence Based Medicine vazuta ca abuz politic
Un neologism cu semnificatii aparente în interiorul activitatii medicale este Evidence Based Medicine. Termenul are semnificatii pentru neprofesionistii din medicina, pentru clasa politica, pentru complexul medical-industrial. Ea este o tehnica moderna, abuzata de guvernarea politica. Instrumentul este folosit pentru a musamaliza rationalizarea, pentru a-i pasa medicinei raspunderea pentru rationalizare.
Neprofesionistul care întelege engleza, trebuie sa se astepte la mai multe de la cele trei cuvinte, decât se ascunde în spatele lor. El trebuie sa pornesca de la faptul ca Evidence Based Medicine cuprinde un diagnostic si o terapie superioara, bazata pe „dovezi”. Minciuna politica functioneaza si aici pe mai multe planuri.
Se pretinde ca orice medicina care nu este bazata pe acele dovezi, este practicata în vidul stiintific, în aparenta nemedical.
Se pretinde ca medicii care nu practica medicina bazata pe dovezi, furnizeaza performante cu valori medicale discutabile, cauzând astfel costuri inutile.
Se pretinde ca prin aplicarea consecventa a medicinei bazate pe dovezi, creste calitatea îngrijirii medicale, dar costurile scad.
Se pretinde ca Evidence Based Medicine face posibila o îngrijire medicala standardizata cu potential de economie considerabil, iar medicii poarta vina pentru nevoia financiara, deoarece refuza aplicarea ei consecventa. Astfel, medicii intra în regres pe buna dreptate, practicând medicina „nestiintifica” si suportând si costurile.
Se pretinde ca rationalizarile comandate politic, sunt utile din punct de vedere medical.
Orice masura medicala careia nu i se aduc dovezi, este umbrita de o suspiciune generala a caracterului nestiintific.
Pierderea autodeterminarii
Profesorul Karsten Vilmar fostul presedinte al Bundesartzekammer, considera de-a dreptul înspaimântatoare imaginea complet mecanicista a politicienilor si a economistilor despre medicina, care cred cu tarie ca sistemul de sanatate publica se poate redresa cu stabilirea „liniilor directoare stiintifice”, care mai trebuie apoi numai prelucrate intens ca într-un atelier de reparatii auto. Cum trebuie sa se împace aceasta cu autonomia pacientului solicitata la fel de vehement, ramâne o enigma.
Medicina consta în diagnostic si terapie, foarte mult în comunicare, în consultarea si sfatuirea pacientului. Timpul necesar acestor lucruri este considerabil redus prin pretentii birocratice pe de o parte si plata insuficienta pe de alta parte.
Adesea medicul nu isi mai face timp pentru a-i explica pacientului restrictiile impuse de lege in ceea ce priveste tratamentul sau.El accepta aceste restrictii si pune pacientul sau increzator, in fata faptului implinit.
Mai rau este când medicul diagnosticheaza nesatisfacator si propune o terapie împotriva convingerii si a unor mai bune cunostinte ale sale, pentru ca îi este frica sa aleaga între medicina caselor de asigurari si medicina optimala. Acesta nu este cazul tipic, dar relatia medic-pacient a fost deja otravita .
Dar chiar si medicul care lucreaza ireprosabil din punct de vedere etic, explicându-i pacientului sau de fiecare data care sunt posibilitatile medicinei si scotând în evidenta limitele impuse de casele de asigurari, sufera datorita conflictelor irezolvabile ale sistemului. Activitatile sale ireprosabile din puncte de vedere etic nu sunt defaimate de sistem decât atunci când medicul nu aduce vorba despre acesta si când i se musamalizeaza în continuare pacientului pierderea autodeterminarii.
Un medic aflat sub tutela politica nu poate apara drepturile pacientilor. Birocratia cu siguranta nu poate face acest lucru. Autodeterminarea bolnavului este pusa în evidenta de medicul independent. Cine îngenuncheaza medicul, îngenuncheaza si pacientul.
Moral hazard – o pacaleala a colectivului
Asiguratul din sistemul de prestari de asigurari devine inevitabil victima a moral hazard-ului . Termenul acesta de moral hazard este cunoscut înca de la asigurarile de drept privat. Cu cât circumstantele de asigurare sunt mai neclare si mai necorespunzatoare, cu atât este mai mare ispita de a simula doar cazurile în care asigurarea garanteaza.
În sistemul asigurarilor medicale obligatorii, aceasta cerinta, moral hazard-ul, este cea mai mare. Asiguratul, care nu-si monitorizeaza casa de asigurari medicale, deoarece este sanatos sau deoarece îmbolnavirea lui nu necesita tratament medical, se simte dezavantajat fata de vecinul sau care e si el asigurat si care la orice guturai merge la medic, i se prescrie o reteta, este declarat ca inapt medical pentru munca si timp de doua zile nu apare la serviciu .
Consultarea medicului pentru acest fleac este în interesul asiguratului din doua motive. În primul rând îsi exercita dreptul pentru care plateste contributia lunara si care „i se cuvine”, iar în al doilea rând primeste o consultatie profesionala, care altfel nu i-ar fi fost „acordata”.
Politica a încercat, prin introducerea taxei pentru cabinetul medical, in unele tari, sa diminueaze numarul vizitelor la medic pentru astfel de motive. Dar dupa ceva timp acesta taxa a fost scoasa, întrucât efectul a fost invers. Asiguratul, pentru a folosi efectiv integral taxa sa pentru cabinetul medical, consulta în acelasi trimestru diferiti alti medici specialisti tot pentru fleacuri, pentru care în mod normal nu s-ar fi dus neaparat la medic . Asiguratul actioneaza eficient în ceea ce priveste repartizarea taxei sale de cabinet medical.
Chiar si medicul ajunge în dilema moral hazard-ului. Pe de o parte, acestuia i-ar placea sa sfatuiasca pacientul cum sa se ajute singur din punct de vedere medical, în cazul îmbolnavirii usoare, pe de alta parte se teme ca pacientul ar putea merge la alt medic. De altfel, îi lipsesc cazurile usoare, pentru a-si valorifica rational bugetul si pentru a nu intra în regres. Astfel, sistemul de prestare de asigurari are grija sa sanctioneze comportamentul corect si sa-l rasplateasca pe cel fals.
Birocratia terapeutica
De mult suntem martori ai „birocratiei terapeutice”, anuntata în anul 1792 în cadrul revolutiei franceze. Ea a descoperit „a treia chestiune” dintre medic si pacient. În timp ce medicului i se supuneau telurile „societatii”, bolnavul trebuia sa moara la o marime statistica.
Actiunile socialiste ale secolului XX erau foarte îndepartate în anul 1792, desi erau deja planuite. Ele trebuiau sa serveasca la fericirea sociala. Nu oamenii simpli îsi doreau asta, ci intelectualii care erau constienti de cât de elegant se poate conduce, când se promite „binele”. Aparuse interesul personal, alianta nelegiuta a grupurilor de interese, care traiau din aceasta mizerie.
Cine îl facea pe medic dependent de birocratie, subjuga si pacientul. Acest lucru este simplu: medicului i se taie pur si simplu o treime din onorariul sau, datorita costurilor sale fixe ce constituie o mare parte a venitului sau. Mai rau, el este astfel santajat politic – în sensul aducerii unui prejudiciu pacientului sau, „victimei bugetului”. Împreuna cu birocratia tot mai avansata, istovirea medicului este inevitabila.
Das Deutsche Ärzteblatt (Gazeta medicilor germani) scrie în 18 mai 2007 în chintesenta metaanalizei diferitelor studii: „cu cât libertatea de actiune ar rescrictiona mai mult resursele sau cantitatile, cu atât ar rezulta mai devreme o corelatie negativa cu satisfactia muncii”. Astfel, evident ca este chinuitor pentru propriul psihic când trebuie sa trimiti pacientii acasa fara sa fie vindecati în totalitate, pentru ca numai astfel spitalul poate supravietui.
Asa procedeaza politica, cu singurul capital real de care dispune sistemul de sanatate publica-profesionistii liberali.
Acest lucru se întâmpla treptat, fara sa fie constientizat de medic. El se confrunta zilnic cu pacientii sai, care asteapta sa fie ajutati, fiind constient de faptul ca este constrâns sa reprime ce a învatat odata. El este constient ca va fi pedepsit cu vârf si îndesat, daca nu se conformeaza ordinelor „celei de-a treia chestiuni”.
Political hazard
„Democratizarea medicinei” a fost un nou balon desenat în care erau vorbele clasei politice, care nu trebuiau sa se ocupe de pacientii majori, ci care trebuiau sa hraneasca drepul de autoputernicie al statului. În spatele acestor vorbe se ascundea intentia politica de a distruge raportul de încredere dintre medic si pacient, dezvoltat de secole, notificat prin intermediul termenului de „semizeu în costum alb”.Acest lucru nu i-a reusit nici pâna în zi de azi.
Politica a trebuit sa priveasca îmbolnavirea oamenilor din perspectiva politica. Însa nu exista vindecare birocratica. Pacientul stie din instinct ca vindecarea nu este posibila fara încredere. Vindecarea si autovindecarea presupun un pacient cu autoraspundere si un medic independent, care nu trebuie dadacit.
Libertatea si autoraspunderea dispar când puterea politica vrea sa se amestece în zona vindecarii. Daca politica s-ar fi limitat la câmpul sau de activitate – puterea de finantare a propriului sistem de redistribuire a asigurarilor medicale obligatorii – ar fi esuat minciuna aceea „de toate pentru toti”, iar imposibilitatea acestei îndrazneli ar fi fost evidenta. Eroarea politica ar fi fost demascata, iar dreptul la putere ar fi fost pierdut. Pentru a se ocoli acest lucru, trebuie intervenit în câmpul politic al îmbolnavirii si al tratamentului, care nu este deloc accesibil, asadar în raportul individual dintre medic si pacient.
Este evident ca un politician sau un functionar din minister nu întelege nimic din tratamentul medical. Pentru a nu fi pe dinafara, se încarca cu competente medicale, pe care le simuleaza prin intermediul comitetelor de experti sau a consiliilor. În functie de cât de repede se raspândeste vorba conform careia nici comisiile formate nu duc la îndeplinire cvadratura cercului, trebuie întocmita o supra- sau o subcomisie pentru o perioada mai lunga sau mai scurta, pentru a duce de nas în continuare, pe termen scurt, opinia publica.
Chiar si membrii acestor supra- si subcomisii care au fost de multe ori naivi din punct de vedere politic au fost dusi de nas si abuzati. Competenta despre care se vorbese ocazional este folosita politic numai atunci când este utila consolidarii dreptului la putere. Daca rezultatele nu se potrivesc, politica le ignora sub pretextul obisnuit, cusut cu ata alba: transformare „sociala, nu echitabila”, „politica, nu realizabila” si asa mai departe.
Mai recent, directivele politice asupra comisiilor „stiintifice” corespunzatoare par sa solicite pe fata rezultatul dorit.
Miezul problemei nu se poate rezolva pe plan medical.
Noi coalitii de interese
Vechile categorii „dreapta – stânga” sunt depasite. În ultimii ani a luat fiinta o coalitie dezastruoasa a intereselor economice globale si a intereselor pentru putere ale politicienilor.
Vechile conjuncturi de putere formate din partidele de stanga si sindicate si-au pierdut dreptul la reprezentarea exclusiva în politica sociala. Lor li s-au alaturat partidele de centru si cele de dreapta, fiind dreptul lor sa doresca sa ia parte la procesul de redistribuire. Sindicatele (împreuna cu casele de asigurari medicale) au trebuit astfel sa îsi piarda din putere.
S-au alaturat parteneri total noi. Întreprinderi globale au descoperit piata medicala ca si câmp de activitate pentru interesele lor economice. Cu circa 4 miliarde de euro pe an si cu o potentiala tendinta de crestere, aceasta piata promite un câmp de activitate economic, care devine accesibil. Acestea construiesc împreuna cu puterile politice complexul medical industrial.
Optiunile, pe care acesti „players” le vad, constau într-o „industrializare”, adica într-o standardizare a afacerii medicale. Pe lânga asa-numitele „efecte sinergetice” si „rezerve economice”, trebuie gasite si accesate câmpuri, pentru a realiza profitul necesar.
Adevaratii „players”, pacient si medic, se transforma, în cadrul acestor rationamente, în pioni pe tabla de sah, care pot fi împinsi încolo si încoace si sacrificati, pentru a ajunge la aceste efecte.
Medicul si pacientul nu au nevoie de un intermediar, pâna la un asigurator pentru marile riscuri existentiale ale vietii. Ei pot interactiona de obicei fara o a treia parte. Bineînteles ca nu apar optiuni, când persoane din afara câstiga din schimbul între performanta si bani.
Aceasta explica neobisnuita coalitie dintre economia globala si politica sociala. Fara conjunctura care implica cele trei parti: pacientul – sistemul de prestare de asigurari – medicul, economia globala nu ar intra în joc. Tocmai datorita sistemului de prestare de asigurari condus de stat, apare posibilitatea de a se realiza câstiguri din acest sector, care nu au nici o legatura cu cresterea în valoare a unei marfi.
Cine investeste în socialism?
Cum stau cu sansele cei care avaseaza fonduri private? Banii sunt investiti într-un sistem ruinat de prestare de asigurari. Un risc care nu poate fi trecut cu vederea, nu îi poate avantaja pe cei care avanseaza fondurile, deoarece capitalul privat este la fel de restrâns si sleit datorita prestarii de asigurari si a scopurilor bugetului, ca si cel al cabinetelor medicale independente. Daca efectele sinergetice ale lanturilor de concerne la început privilegiate de politica au avut de suferit, atunci trebuie sa fie tot asa de epuizate ca toate celelalte. Acest lucru este valabil atât pentru spitale, cât si pentru îngrijirea ambulatorie. Asadar, de ce face politica aceasta deviere? Pentru a îngropa cabinetele medicale independente si pentru a câstiga timp.
Deoarece sistemul de prestari de asigurari trebuie sa îi exploateze pe toti, ideea de înlocuire a structurii pâna acum liber-profesioniste, cu lanturi de concerne anonime, nu a fost un raspuns pentru problema de baza a prestarii de asigurari. Lantul cabinetelor medicale trebuie sa standardizeze. Interesul de capital stabileste, nu medicul angajat. Concernele nu-si pot permite procesul de investigare bazat pe medicina. Propria initiativa a medicilor si nevoile individuale ale pacientului nu au loc. Ramâne o medicina împartita standardizat.
În spate sta o ratiune politica solida. Cum descopera un factor de perturbatie de prim rang la pacientii majori, politica vede în medicii independenti si în farmacistii independenti, amenintarea activitatilor sale, deoarece acestia le pot înca indica pacientilor unde greseste politica. Politica nu doreste independenta pentru patura de mijloc; aceasta este un spin dureros în ochi pentru cei de la putere.
Guvernare politica în loc de autonomie
Calea gresita spre un sistem de sanatate publica cu o economie planificata este indicata de eliminarea completa a autonomiei odata laudata. În lipsa unor cunostinte proprii, statul a lasat la început libertate de actiune, care a permis o anumita creativitate si libertate de decizie.
De la lege la lege, aceast spatiu de actiune devine tot mai restrâns. Din anul 2006 a existat un flux de acte normative noi. În anul 2009, avocatii au numarat cateva mii de acte normative emise in mandatul ministerial trecut , dar astazi nu mai numara nimeni ordonantele, pe care medicii nu trebuie sa le divulge victimelor bugetului. Cine le si putea explica?
Initial, suveranitatea contractelor era impusa de partile contractante. Apoi a urmat nevoia de împacare cu tribunalul de arbitri. Dupa aceea, a intervenit statul în evaluarea preformantelor medicale (CoCa,NoCoCa).
Întocmirea bugetului, restructurarea, colectarile interminabile ale datelor, compensarea structurilor de risc ale caselor de asigurari si multe altele, nu pot rezolva nici o problema pe termen lung, în schimb aduc noi probleme permanente. Statul afirma ca au existat destui bani, dar casa de asigurari trebuia sa îi împarta corect iar medicii sa ii foloseasca cu chibzuinta.
Reglementari anormale
Criza sistemului a fost programata de politica. Pe masura ce acest lucru devenea tot mai clar, asociatiile profesionale din sistemul sanitar trebuiau sa readuca sistemul la normal, în timp ce acesta era încetul cu încetul demontat de stat. Un exemplu bun este introducerea întocmirii bugetului: medicii trebuie sa satisfaca toate nevoile pacientilor, în timp ce casele de asigurari au voie sa achite numai bugetul stabilit de politica
Ratiunea politica era clara de la bun început, iar Bismarck a recunoscut-o, urmând apoi sa fie doar deghizata. Statul nu vroia sa faca munca insalubra, de aceea exista asa-numita autonomie a profesiilor medicale. Aceasta era buna pe post de „tap ispasitor” când ceva mergea prost. Asa era întotdeauna, unii trebuiau combatuti, iar guvernul putea tine cont numai de aplauze.
Deci, daca statul s-ar fi limitat la aceasta situatie în care oamenii nu se pot ajuta singuri si daca nu ar fi avut pretentii la atotputernicie, ar fi fost pe drumul cel bun. Drumul cel bun era subsidiaritatea.
Clasa politica a putut sa previna cu usurinta cursul autonomiei profesiei. Individul nu conta pentru acestia, lucru ce devine astazi tot mai evident.
Înca de decenii, cu un serviciu sanitar obisnuit, asa fatal cum ar fi fost acesta, statul însusi ar fi trebuit sa preia asumarea raspunderii în cazul reglementarilor anormale ale guvernarii sale politice. Autonomiile profesionale ar fi trebuit, de dragul lucrului în sine, sa înstiinteze statul despre toate consecintele. Dar statul s-a ferit si se va feri în continuare sa fie raspunzator pentru politica sa. Pe de o parte a gasit si lachei bine platiti (printre medici) în aceste „autonomii”, care ca si el nu erau raspunzatori pentru nimic, asadar nu îsi asumau nici un risc, iar pe de alta parte profesiile medicale, pe care le poate stoarce de bani si apoi învinovati.
Asa-numitele autonomii medicale si stomatologice ar fi trebuit de mult sa dea o replica misiunii primite. Misiunea este de neîndeplinit, deformata si în dezavantajul pacientilor. Ele nu puteau nici pe departe reprezenta nici interesele medicilor, nici indirect pe cele ale bolnavilor. Autonomiile medicale si stomatologice, din moment ce tineau secrete aceste lucruri, deveneau ele însele complici. Ele mergeau mai departe, având grija sa previna „ceva mai rau”.
Clasa politica nu a vrut niciodata o reprezentare cu drepturi egale a intereselor medicilor. De la bun început acestia s-au luptat în zadar pentru egalitate în arme. Succese sporadice ale autonomiei medicale împotriva caselor de asigurari medicale au dus la reactii din partea legiuitorului, pentru a preveni astfel de situatii pe viitor.
Argumentele la subiect si propunerile de concepte ale medicilor si medicilor stomatologi nu sunt luate în considerare; ele ramân retorice atunci când ajung la „masa tratativelor”. Statul discuta de ani de zile rezultatul tratativelor, iar în cel mai bun caz a permis un joc cu suma nula. Pentru a nu mai fi surprinsa de rezultatele neasteptate ale tratativelor, a fost instalata pas cu pas guvernarea directa si necontrolata.
Politica de reglementare în loc de politica de expansiune
Aici trebuie sa amintim un termen, pe care oamenii de stiinta îl stiu prea bine, dar pe care ceilalti îl ocolesc cu frica, deoarece demasca politica actuala: politica de regelmentare. A actiona conform politicii de reglementare înseamna ca statul stabileste un cadru corect, pe care apoi îl retrage. Politica de reglementare se îndreapta spre viitor, si nu spre dominatia unei clase. Politica în spiritul reglementarii si respectului în fata statului de drept garanteaza libertatea cetatenilor.
Politica de reglementare din sistemul de sanatate publica trebuie în primul rând sa protejeze relatia medic-pacient si trebuie totodata sa ceara cetatenilor sa se ajute singuri întâi de toate. Sistemul roman de prestare de asigurari cu dreptul la atotputernicie nu poate permite acest lucru. Politicienii care se gândesc mai mult la perioadele lor de alegeri, stiu de asemenea acest lucru.
Pacientul roman al caselor de asigurari nu este liber. El nu este suveran, ci un supus al statului.
Medicii si asociatiile lor liberale trebuie sa formuleze cerintele de reglementare politica si nu au voie sa se epuizeze în proteste disparate. Ei sunt pe drumul cel bun cu o cerere pentru o relatie nealterata medic-pacient. Formula „fezabilitatii politice” este un argument fictiv al adversarului unei politici de reglementare orientata spre viitor, la care medicii nu au acces.
Politicienii sunt protagonistii scandalului propriu-zis
Când politicienii doresc din nou sa ia o parte din drepturile cuvenite profesiilor medicale, fac scandal. Stiu sa provoace un astfel de scandal. În aceste cazuri ei sunt de fapt scandalul propriu-zis. Statul însusi, care domina sistemul, ar fi trebuit sa îsi asume riscul cu un sistem clasic de sanatate publica de stat. Deoarece el stie ca nu poate face acest lucru, îi exploateaza tot mai mult pe cei care lucreaza pentru el. Statul îi trateaza nu ca pe niste sustinatori legali ai sistemului, ci ca pe o masa de consumatori.
Viitorul asigurarilor medicale obligatorii nu reprezinta pentru politicieni o întrebare privitoare la un lucru, ci una cu privire la dominatie. Medicii au competentele necesare tratarii pacientilor; de accea ar fi trebuit sa fie primii critici ai abuzului sistemului. Nimeni altcineva nu va face acest lucru pentru ei.
Înstrainarea procedeelor medicale prin intermediul politicii reprezinta problema cheie a actualelor asigurari medicale obligatorii. Politica refuza tot mai mult punctul de vedere al moralitatii. Politica forteaza medicii sa se lupte pentru supravietuire, în loc sa îsi faca meseria. Astfel, în timp ce calitatea, adica daruirea, este taxata sever, etica si motivatia dispar. Drept urmare, sistemului medical îi lipsesc persoanele active, de care depinde. Inevitabil esenta sistemului de sanatate publica este distrusa. Pentru a o reconditiona, este nevoie de mai multe generatii.
Medicii în sec. XXI
În ce poate consta o reorientare a medicinei în secolul XXI si în ce nu? Pâna acum pare lipsita de perspectiva. Pentru Walten Krämer, profesor de statistica economica si sociala la universitatea Dortmund, este o „mare minciuna medicala […] refuzul deja bolnavicios de a privi în ochi dilema centrala a fiecarei politici sanitare moderne, prapastia tot mai mare dintre fezabilitate si finantabilitate.” Progresul medicinei si evolutia nefavorabila a populatiei sunt de nestavilit.
De neînlocuit este relatia directa dintre medic si pacient. Reglementarea acestei relatii trebuie sa cada; ea este un fruct al birocratiei terapeutice. Hotarârile straine nu pot decât sa dauneze însanatosirii. Afirmatia conform careia se doreste prevenirea unui „sistem medical format din doua clase”, este necinstita si de neîndeplinit. Valoarea sanatatii este vazuta de fiecare persoana în alt fel.
Oamenii trebuie sa înteleaga si vor întelege din nou ca drepturile la alte lucruri trebuie sa ramâna limitate. Bineînteles ca la nevoie trebuie acordat ajutorul, dar în primul rând este solicitat autoajutorul. Numai asa se poate remedia singur sistemul de sanatate publica. Costul acestei actiuni nu poate fi stabilit de birocrati. Oamenii trebuie sa poata sa hotarasca pentru ei însisi ce valoare are sanatatea lor.
Medicina nu poate fi reglementata. Termenul de îngrijire „necesara” este o fictiune birocratica, care trebuie acceptata ca motivatie pentru existenta aparatelor administrative. Numai medicul si pacientul pot hotarî ce este necesar. Istoria medicinei este ca si evolutia omenirii, o inovatie permanenta, niciodata finalizata. Un sistem de constrângere administrat central care distruge capacitatea de a fi activ din punct de vedere medical, dar si libertatea terapiei, este incapabil sa evolueze în continuare. Inovatia nu poate veni din birouri. Acestea pot numai reglementa, respectiv paraliza sistemul.
Nu exista decât o singura cale: demascarea puterii însasi, a abuzurilor ei si numirea consecintelor pe care le va avea de suportat sistemul de sanatate publica. Este timpul potrivit pentru acestea, iar usa este deschisa. Publicul a remarcat incapacitatea sistemelor politice de a gasi solutii. Fie medicii învata oamenii politici sa reactioneze, fie tot ce spun purtatorii de cuvânt ai medicilor, este inutil.
Postfata.
Aceast material nu constituie opinia institutionala a Colegiului Medicilor din Romania, cel putin nu deocamdata, nici a unei alte organizatii din interiorul sistemului de sanatate sau din afara lui.
El este rezultatul obseravarii functionarii sistemului atat in Romania cat si in Germania –tara de origine a asigurarilor sociale obligatorii.El nu doreste sa convinga pe nimeni de vreun adevar, doreste numai sa faca o invitatie la a privi si din alt punct de vedere o realitate cotidiana.El este o baza de discutii si nu de polemici, este o invitatie la analiza.
Chiar daca pe alocuri tonul si cuvintele par indeajuns de dure, ele nu se refera la persoane sau partide politice anume, ci la „politic” in general, vazut intre prerogativele si constrangerile sale.
Stimati colegi si colege va rog sa constatati si pe aceasta cale ca etica profesionala este aceea care da valoare perena profesiei impreuna cu cunoaterea medicala iar nu reglementarile temporare.
Repr. MS. Dr. Irimie Cristian : îmi face placere sa revad colegii, nu sunt reprezentantul de drept al ministerului în CN al CMR, la aceasta sedinta tin locul domnului dr. Nechita. Situatia o stiti si dvs. este grea, fostul ministru al sanatatii si fostul presedinte al CNAS au scazut rata de colectare a cotei pentru asigurari, ceea ce a dus la o situatie financiara f.grea. Colectarea este slaba, sunt aproximativ 4 milioane de oameni de la care se colecteaza pentru 21 milioane. Din partea conducerii ministrului va transmit o rugaminte de a finaliza ghidurile pentru a fi introduse pe piata. Aceste ghiduri va pot apara în desfasurarea activitatii. Ministerul Sanatatii s-a angajat sa scoata o noua lege a sanatatii, care sa înlocuiasca legea nr. 95/2006. In fostul mandat s-au dat aprox. 5,5 ordine de ministru pe zi. Cert este ca în acest an, mai multi bani decât sunt nu poate da nimeni, dar ca medici trebuie sa ne facem datoria noastra de medici. Ministerul lucreaza la strategia de descentralizare, care este o mare provocare, a face o descentralizare este necesar, dar a face prost este o catastrofa. Ne asumam o mare responsabilitate pentru a face aceasta lege. In legatura cu autoritatile locale, daca aceasta lege nu este buna, vor ajunge persoane nepregatite sa conduca sistemul sanitar. De aceea solicitam sprijinul la toti cei care pot ajuta , inclusiv CMR . La aceasta ora suntem în stadiul de organizare, termenul fiind de 1 ianuarie 2010. In acest moment se face o simulare în Bucuresti, avantajul este ca primarul general este medic, fost manager de spital si a prevazut pentru asistenta medicala 20% din buget, lucru care nu cred ca se va întâmpla în alta parte. Problema care se ridica este o provocare mare si trebuie sa vedem cum o putem rezolva , cum se va face legislatia si cum se aplica aceasta legislatie. Va multumesc pentru atentie si sper ca împreuna cu conducerea CMR sa putem rezolva mai multe probleme.
Repr. Prahova : am de transmis un mesaj pentru reprezentantul ministerului din partea colegilor medici de familie : pentru a ne usura munca sa fie revizuite formularele pentru retete, am ajuns sa consultam la jumatate si scriem dublu.
Repr. Cluj : s-a ajuns pentru un pacient sa completam formulare 20 de minute, aceste formulare au rubrici în care nu încape tot ce trebuie sa scrii.
Repr. Braila : o alta problema sunt aceste tipuri diferite de retete, pentru un pacient cu o patologie complexa completam cca 7 retete. În asemenea situatii chiar si pacientii prefera sa mearga la camerele de garda si se aglomereaza spitalele.
dl.Secretar General dr. V. Radulescu: cu aceasta sedinta de azi a luat sfârsit, va dorim Sarbatori Fericite si veti fi anuntat despre data urmatorului consiliu.
Afisari: 502
Pentru a comenta acest articol trebuie sa fii un utilizator inregistrat.
* Daca ai deja un cont trebuie sa te autentifici.
* Daca nu ai cont trebuie sa te inregistrezi ca utilizator nou.
Pentru aceasta vezi meniul de Autentificare. Powered by AkoComment Tweaked Special Edition v.1.4.6
AkoComment © Copyright 2004 by Arthur Konze - www.mamboportal.com
All right reserved |
|
|
Comentarii (0)
